douazecisisapte

Pe muzica de nelly furtado data la maxim, in incercarea de a dispera vecinii macar pe jumatate cat ma dispera ei cu ale lor balade manelisciene, ma spetesc in a scrie cate ceva. Mi s-a cam luat de blogerit. De fapt nici nu stiu daca am avut vre-odata chef, numai ca a fost o perioada cand vruiam din tot sufletul sa zbier, sa imi impartasesc frustarile, sa ma vada/auda cineva, sa imi impartaseasca trairile. Si a fost bine. Descarcarea e cheia. E bine sa spui ce te doare, chiar daca toata durerea ta vine din zona posterioara. E bine sa impartasesti, sa vorbesti. Nu foarte des, dar din cand in cand mai intalnesti si cate-o persoana ca chiar vrea sa te asculte si care sa incerce sa te sfatuiasca. Si e bine. Oare? Oare suntem cum suntem? Oare nu suntem ceea ce noi vrem sa ne convingem ca suntem. Oare nu fiecare are la el atatea masti cam cati oameni cunoaste? Oare nu ne purtam cu fiecare diferit, numai normal nu? E nasol cand incepi sa incurci mastile si sa o dai grav cu stangu-n dreptu. Sa nu mai stii nici macar tu cine esti sau cine vrei sa fii. Sa te pierzi in identitati, sa te uiti dimineata in oglinda si sa nu mai stie nici macar ea pe cine sa mai abureasca. Treaba e ca pierderea de identitate e iremediabila. Te-ai pierdut, esti pierdut pentru totdeauna. Singurul lucru care mai poate sa-ti fie de folos e judecata de apoi, la care oricum speri sa ajungi mai repede, ca doar ce plm, n-ai decat 20-30 de ani de viata, la dracu-ti trebuie mai multi? Hell ya!
Sanatate.