douazecisisapte

Zile intregi de stres si de ganduri, ganduri care in majoritatea cazurilor erau izvorate din partea intunecata si umbrita de lipsa de speranta, zile care desi detin aceeasi cantitate de timp, se scurg mai repede decat o lacrima pe obraz. Desi esti constient de pragul pe care trebuie sa-l treci, desi esti constient ca tot ce te desparte de el nu e decat un singur si amarat pas, lipsa de dorinta de care dai dovada te impiedica sa scoti din tine putina seva si sa te pui in miscare. Stai si astepti iminentul. Astepti mai mult sa te treaca pragul pe tine, astepti de fapt sa-ti pice para in gura. Si pana la urma se intampla si asta. Si iti dai seama ca para nu e nicidecum la fel de zemoasa, precum ar fi fost daca ai fi incercat tu sa o apuci si sa o smulgi din copac. Pana la urma iti dai seama ca asta esti. Natafleatza. Astepti sa iti pice para in gura, in loc sa te intinzi tu si sa o apuci. Treaba e ca natafletzi sunt multi, majoritatea si ca singura cale de a te evidentia printre ei este sa te trezesti naiba odata si sa intinzi mana. Deocamdata n-o faci. Deocamdata ti-e bine in turma, insa la un moment dat, unul dintre pragurile pe care o sa trebuiasca sa le treci n-or sa te mai treaca ele pe tine, ci or sa te izbeasca atat de tare incat o sa te faca sa plangi ca o scolaritza. Ai de gand sa schimbi asta? Deocamdata nu. Turma e buna. Traiasca turma.
Sanatate!