douazecisisapte

Cu limba imbasicata de catre loviturile dureroare ale unei pungi de seminte cu numere de BeHarca, extravirgine si extrasarate si cu degetele umezite de condensul provocat de 300ml de cola pe peretii unui pahar viu colorat, ma strofochez in a scrie despre minunatele fenomene ale mamicii noastre, natura.
Asa cum credem noi, incuiatii de olteni, afara se fac poze. Dar poze multe rau. Tot cerul e un blitz imens care parca ii deserveste aparatului divin care ar vrea sa imortalizeze superbele imensitati de beton ce fac ca aerul sa tinda spre limita irespirabilului. Dar, cam ca de obicei, dupa o perioada inflacarata trebuie sa apara si sfanta furtuna. Insa ea nu apare asa, singura. In intampinarea-i o trimite pe ea, linistea. De acolo, linistea din-naintea furtunii. Si linistea asta e minunata. Face cerul sa se aprinda, parca s-ar deschide pentru pogorarea ingerilor, face vantul sa adie, parca pentru invigorarea pomilor, face zgomotul sa amutzeasca, parca pentru linistirea noastra a tuturor. Dar exact cand totul incepe a deveni neasteptat de frumos, apare brusc. Cu tunete, cu fulgere. Cu grindina, cu vijelie. E ea, furtuna. Nu vrea sa faca decat rau. Sa smulga copaci si sa striveasca plantatii. Sa infricoseze pamantul si sa il faca sclavu-i. Si reuseste. Ca de fiecare data. Reuseste. Zdrobeste si pleaca. Nici nu-ti dai seama ce se intampla. Face un hit and run cum nici cei mai mari dintre freeleecheri nu reusesc in a indeplini. Si totul se linisteste. Insa ceea ce lasa in urma e o rana dintre cele mai adanci. Insa ce sa faci, trebuie sa o iei de la cap. Soarele se strecoara timid printre norii care incep a se risipi, sa mai incalzeasca odata pamantul, parca pentru a-i vindeca ranile. Trebuie sa-l pregateasca pentru viitor, pentru ca ea va reveni, insa nimeni nu stie cand. Insa va veni si va poseda.

Acest post este o porcarie si nu trebuie luat ca atare.