douazecisisapte

Intr-unul dintre momentele mele de aberatie, cam ca asta asa, dar de prin trecut, inainte de a ma lua valul si de a-mi arunca vorbele la cosul de gunoi, am scris de cam cat de repede se plictiseste omul. De orice. De oricine. Iti iei ceva nou, te bucuri de el ceva vreme, te plictisesti, il pui in colt. Iti faci un amic nou, te conversezi cu el, te plictisesti, il pui la ignore...asta...colt vruiam sa zic. Asa face toata lumea. Asa suntem toti. Oameni rai. Cred ca oricine, oricat de bun se da, e defapt rau sau a gandit macar odata ceva rau la adresa altuia. Ne comportam cu tot ce ne inconjoara exact la fel. Nu conteaza daca e cu putina viata in el, cu mai multa sau cu deloc. Nu conteaza ca e viu sau impietrit. E nou, e bun. E invechit, fuck it!
P-asta cu lucrurile materiale o fac si io frecvent, asa cum facem toti. Oricat de mult ne-am bucura de ceva nou, cu timpul il aruncam intr-un colt. Ne mai lovim de el, ne mai sclipesc ochii ce se umplu de amintiri, il afundam poate si mai adanc in intuneric. Insa cu oamenii, de ce facem asta? Chiar atat de repede te poti plictisi de o persoana? Chiar atat de repede poti sa il bagi undeva si sa treci la alta? Chiar atat de curve putem fi noi oamenii? Ma scot basma curata si-mi zic singur ca eu nu-s d-asta, insa vad cum incearca ipocrizia a-mi iesi prin piele. Insa cate-odata te cam doare asa cand te vezi infundat in coltul intunecat si uitat. Daca tot asa s-au simtit si cei infundati de mine, imi pare cat se poate de rau, sincer! Imi pare rau ca nu mi-am gasit alea 2 minute in a-ti da un telefon, imi pare rau ca atunci cand ma apelezi pe yahhh ma fac ca am treaba si nu-ti raspund, imi pare rau ca mi se reporteaza 500 de minute cosmoteice si pe tine nu te-am sunat de 6 luni. Imi pierdui cuvintele, bah si mai aveam cateva. Mda. Mdea.
Ma duc sa mi-l caut pe al meu...suflet...poate il gasesc pana la urma.
Sanatate mult!